Scorniceștiul, puii și Ioanițoaia

Eram președinte la FC Olt-Scornicești și tocmai promovasem în divizia întâi. Așa era pe atunci, nu exista Ligă profesionistă. Echipă nu prea aveam, dar transferasem cu puțin timp înainte câțiva tineri, printre care și pe actualul selecționer Victor Pițurcă. Juca la Târgu Jiu, în divizia C, dar despre cum a ajuns Piți la Scornicești voi scrie cu altă ocazie. Asta se întâmpla în campionatul 1978-1979, când în România existau industrie, turism și agricultură, dar în magazine nu găseai mai nimic. Totul se ducea la export, pentru a scăpa România de datoriile pe care le avea la bănci și, o mică parte, la URSS. Se muncea în draci, nu existau șomeri, copiii învățau carte așa cum azi nu se mai face. Teroarea de care azi nu ptem scăpa exista și atunci. Securitatea, ca și azi, se afla peste tot, numai că acum are mai multă “tehnică” și ajutor din străinătate. Lumea politică se dușmănea, se dădeau în primire unii pe alții, se mai băgau și la “Bastilia”, dar nu ca astăzi. În schimb, foametea era mai mare. Produsele din carne se găseau numai pe pile, și cu mari sacrificii. Ca și astăzi, însă, puternicii zilei nu duceau lipsă de nimic. Nu aveau curajul și nici posibilitățile financiare să dispună de limuzine scumpe, vile somptuoase și deplasări peste graniță. În rest, nu le prea lipsea nimic. Atunci presa era aservită unicului partid, astăzi, prin patroni foști fruntași comuniști, presa este aservită mai multor partide în funcție de interese. O parte din ziariștii de atunci, ca și cei de astăzi, erau “marionete” ale puterii, făcând execuții la comandă. Unii, mai inteligenți, își făceau și jocurile proprii.

Înainte de unul din meciurile jucate acasă, la Scornicești, m-a sunat Ovidiu Ioanițoaia, cu care eram în relații de prietenie, și mi-a spus că el vine la meci și va scrie cronica, sugerându-mi și să-i fac rost de ceva “de-ale gurii”. În vremurile acelea, datorită unor mari ziariști ca Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Fănuș Neagu, C.V Tudor, breasla presei era respectată și inspira frică până și puternicilor secretari de partid. Mă duc la Lică Bărbulescu și-i spun:

- Bre, nea Lică, îmi vine sâmbătă un ziarist, e de-al nostru, dar vrea și el ceva produse dacice, că nu se prea găsesc la București!

- Du-te, băi, la Lucian (marele Lucian Gamsievici, care practic era stăpânul economico – financiar al comunei), și spune-i să-ți dea ce ai nevoie.

Mă duc la Lucică:

- Nea Lucică, a zis nea Lică să-mi faci niște pachete pentru Ovidiu Ioanițoaia, arbitri și observatori.

- Du-te, bă, și ia-și și tu ce trebuie!

Și-mi dă cheile de la o cameră frigorifică de dimensiunile a șase tiruri unul lângă altul, puse de-a latul.

- Bă, să nu te pună dracu’ să iei mai mult de trei pui de om, că altă dată nu-ți mai dau cheile!

Îl iau pe Ioanițoaia, care venise cu o mașină nou nouță, pe care tocmai și-o cumpărase, și intrăm amândoi în acel congelator al abatorului de la Scornicești.

- Băi Traiane, îi spun, alege-ți trei pui mari, pune-i în mașină, că eu merg în camera mai mică, să îți fac un pachet cu carne de porc și de vită!

Când m-am întors, Ioanițoaia își umpluse portbagajul cu pui. N-am mai zis nimic, mai ales că nu ne văzuse nimeni. Am umplut și eu portbagajul pentru a le da și celorlalți și ne-am grăbit, că începea meciul. Am câștigat ușor și ne-am dus cu toții la masă. Arbitrii au plecat către Timișoara, Ioanițoaia spre București, iar eu în urma lui la câțiva kilometri. El făcea pe viteazul, că avea mașină nouă, eu veneam mai lejer, că aveam familia în mașină. Aproape de kilometrul 36, ce vedem? Arbuștii de pe mijlocul autostrăzii erau plini de pui de găină înghețați, iar milițienii împreună cu oamenii care se dăduseră jos din mașini culegeau puii din arbuști, ascunzându-i în mașinile Miliției și ale lor. În dreapta șoselei, o mașină cu roțile în sus și bine șifonată, din care ieșea cu greu Ovidiu Ioanițoaia. Eu, către milițienii care erau niște subofițeri tineri:

- Băi, trăi-v-ar familiile, dați-i repede ajutor, și să-l ducem la un spital apropiat!

- Nu, tovarășu’, prima dată adunăm probele, care sunt foarte importante. De unde a putut să ia atâția pui?

Le explic eu că de la Scornicești și, cum și atunci eram cunoscut de foarte multă lume, le sugerez să nu mai scotă puii la anchetă, că nu mai recunoaște nimeni că au zburat din mașina lui Ioanițoaia. Cum și Traian era un ziarist cunoscut, milițienii și-au luat prada (puii) și au dispărut. Ioanițoaia a ajuns la spital, iar mașina la reparat.

A doua zi mă cheamă să vin repede de la București Gheorghe Bărbulescu, de fapt șeful meu, fratele mai mic al lui nea Lică. Trebuie să spun, pentru cei mai tineri, că nea Lică era soțul surorii lui Ceaușescu, și la acea oră era marele șef al județului Olt. Mă duc la el acasă, acolo unde mă așteptau doamna Bărbulescu (sora președintelui), nea Lică și nea Lucian.

- Băi, ai dat de dracu! Ia uite ce raport mi-a venit de la București!

- Ghinion, bre nea Lică, bine că n-a murit nimeni.

- Da, dar vezi că mi-a spus nea Lucian că ți-a dat cheile de la abtor și că ai luat mai mulți pui.

- Nu, bre, erau puii echipei, că duc echipa în cantonament câteva zile la București, și-l rugasem pe Ioanițoaia să-i lase la Hotelul Național.

- Hai, bă, lasă vrăjeala, bine că n-a murit nimeni, cum ai zis și tu. Du-i lui Ioanițoaia pachetul pe care l-a pierdut în accident.

- Am înțeles, să trăiți!

E doar o poveste din trecut, iar din această categorie mai am mii de întâmplări, toate adevărate sută la sută. Sper să vă fi plăcut, dacă așa e promit să vă mai povestesc! Să auzim numai de bine!

Aprilie 6, 2014