Întrebarea corectă despre autonomia așa zisului Ținut Secuiesc nu este ”dacă” – ci ”când”. Cel puțin așa ar aprecia un matematician care ar judeca situația ca pe o ecuație. Introducând datele problemei, matematicianul nostru ar constata existența unor variabile și constante pozitive, dar și negative. Ca pozitive ar putea fi consemnate integrarea României într-o uniune de state europene, cu granițe garantate prin multe și serioase tratate, apoi apartenența la un bloc militar – cel mai puternic la nivel planetar – NATO, deasemenea garant al statu quo-ului lumii civilizate, precum și aprecierile pozitive internaționale ale evoluției economice și democratice românești.
Cu minus ar fi constanța politică a unui grup politic important, UDMR, prezent în majoritatea guvernărilor țării noastre, permanent susținător al ideii autonomiei; tot cu minus ar fi prezența crescândă, în zone cu procent semnificativ de etnie maghiară, a unor exponenți ai revizionismului internațional, evenimente însoțite de delarații clare, fără echivoc, despre autonomie, de întâlniri cu grupări ale populației locale și chiar de manifestări publice cu participare de massă. Un alt minus îl reprezintă tolerarea decătre autoritățile române, dar și europene, atât a activităților cu caracter explicit revizionist dar și a unor concesii nepermise de la regulile internaționale ale democrației – anume constituirea de organizații politice cu caracter segregaționist, etnic – precum și admiterea de excepții de la legislația privind constituirea și funcționarea partidelor politice. Tot la capitolul ”minus”, matematicianul ar consemna inconsistența unor principii politice naționale – prin schimbări de atitudine bruște, declarații scandalos-contradictorii, descurajarea permanentă a atitudinilor naționaliste – precum și lipsa coerenței actului de guvernare. Alt minus este încrederea scăzută a populației românești în guvernanți, parlamentari, administrație locală și politicieni, în general – deci imposibilitatea acestei clase de a se angaja în acțiuni sau reacții de amploare având sprijin popular.
Din punct de vedere al exercitării puterii reale, matematicianul constată că, în momentul actual, statul român nu are controlul asupra sistemului bancar, al asigurărilor, al medicamentelor, al energiei, al utilităților, al transportului de mărfuri, al producției agro-alimentare, al apei potabile, al comerțului alimentar intern, al telefoniei fixe și mobile, al unei mari părți a mijloacelor de informare în massă, al transmisiei de date prin cablu ș.a. – toate cele enumerate, dar și altele, aparținând unor grupuri străine, chiar și unor alte state. Cu alte cuvinte, România poate fi paralizată fără probleme din exterior.
Legat de minusul anterior vine la rând un altul – impunerea, de către creditorii înternaționali, a politicilor fiscale și chiar economice și sociale pe care guvernul nostru le aplică. În plus, obligațiile europene impun românilor și alte restricții economice, diminuând din gradele de reacție – fapt constatat și în actuala criză economico-financiară.
În fine, ultimul și poate cel mai important minus este episodul Crimeei, un act în două episoade care demostrează cum se poate mai întâi paraliza și apoi reconfigura o țară. În primul rând grupuri de interese europene au provocat și susținut revolta împotriva conducerii de la Kiev, o grupare definită la fel ca și cea de la București – nepopulară și coruptă; apoi marea putere a regiunii, Rusia, a intervenit, la cererea naționalității majoritare a regiunii, făcând toate demersurile – legitimate de unele prevederi legale interpretabile dar mai ales de universalul drept al celui puternic și motivat. În acest moment, factorii de putere ai Rusiei acordă o asistență la vedere partidului revizionist maghiar Jobbik, în contextul unei răceli cronicizate cu autoritățile de la București. De menționat, ca un corolar la acest ultim punct, că și Ucrainei i se dăduseră garanții, de către NATO și europeni, privind integritatea statului.
Adunând toate plusurile minusurile, matematicianul nostru, neafectat de sentimente și interese naționale, ajunge la un rezultat prost pentru România. Fără comentarii.
P.S. Politica Rusiei a suferit schimări majore; proiectul început acum 25 de ani de Mihail Gorbaciov a luat o turnură pe care Vladimir Putin a declarat-o acum, cu ocazia crizei ucrainene. Anume instalarea de baze ruse – și a unor centre de putere – într-un număr de state prietene. Cu alte cuvinte, Putin are nevoie de prieteni bine plasați… cum ar fi și Vona Gabor, de exemplu. Sau chiar maghiarii de pretutindeni, tot cu ”de exemplu”. Cât despre catolicism – protestantismul acestora și ortodoxia ”Țarului”, ei bine există la Kremlin un grup foarte puternic ce susține ecumenismul – cu toată supărarea patriarhului Chiril. Voi reveni asupra acestui din urmă subiect.
Dragoș DUMITRIU
Lasă un comentariu